Dreptul Familiei este despre oameni, și oameni sunt cei care stau alături, ca avocați, sau analizează, dau soluții sau împart dreptatea, ca și judecători.
De cele mai multe ori fiecare situație pe care nu am generat-o, și este trăită de un străin, de un om pe care nu îl cunoaștem, poate diferit ca și aspirații, dorințe, gusturi, o judecam prin prisma propriei experiențe de viață, a propriei înțelepciuni acumulate, a cunoștințelor asimilate.
Este exact ce nu trebuie făcut atunci când ai în fata un om care este intr-o situație pe care nu a vrut-o, poate a generat-o, dar care nu știe cum sa meargă mai departe.
Aici intervine o calitate umană pe care legea nu o poate nici defini și nici nu o poate legifera, empatia, adică capacitatea de a te pune intr-o situație care nu iti aparține și sa vezi opțiunile, drumul, hopurile dintr-un punct de vedere care iti este complet străin.
Lucrul asta îl face sau ar trebui sa îl facă, sau încerca sa îl facă avocatul de langa tine, judecătorul din fata ta.
Complexitatea relațiilor și complexitatea trairilor din cadrul unei casnicii, relațiile bune, rele dintre părinți și copiilor lor, conflictele care nu sunt spuse, dar se reflecta în reacții ori indarjiri trebuie cernute. Țesătura asta deasa trebuie rarita ca sa poți da sfatul cel mai bun, sa poți îndruma, sa poți încerca sa mediezi, sa dai o soluție.
Este firesc sa ceri atenție completa situației tale, dar nu trebuie uitat ca în orice proces, caz sau situație trebuie ca munca sa fie făcută împreună, fiecare sa contribuie pentru un rezultat.
Asta este secretul, nu textul de lege, nu termeni ca „interesul superior al copilului”, pentru ca dacă alegem sa ne ascundem după definiții ori interpretarea ad literam a legii, în aceasta ramura minunata a dreptului, care privește familia, nu vom vedea „pădurea de crengile sale”.
Voi vorbi despre textele de lege mai departe, în alte articole, dar am vrut sa încep cu sentimentul (tristețe, dezamagire, orgoliu, neînțelegere, furie, negare etc), el este protagonistul.
